Română Simulare BAC 2022

Subiectul I — Înțelegerea textului

Text-suport (fragment din proza memorialistică):

„Bunica mea nu citea cărți, dar știa toate poveștile. Nu le-a auzit din cărți, le-a trăit, sau le-a primit de la alții care le-au trăit înaintea ei. Existau în ea ca un sânge secundar, paralel cu cel roșu, care îi hrănea memoria și îi dădea cuvintelor o greutate pe care nu am mai găsit-o nicăieri altundeva. Mă gândeam adesea că ea era o bibliotecă vie, cu rafturile pline și ușa mereu deschisă.”

1. Formulați ideea principală a fragmentului (2 puncte)

Ideea principală este că tradiția orală și memoria vie a poveștilor reprezintă o formă de cultură profundă și autentică, echivalentă sau superioară celei scrise. Bunica, deși analfabetă, posedă o bogăție interioară pe care naratorul o prețuiește și o admiră mai mult decât orice bibliotecă convențională.

2. Precizați două mărci ale subiectivității prezente în fragment (4 puncte)

O primă marcă este pronumele la persoana I: „mă gândeam”, „am mai găsit-o”, „nicăieri altundeva”, naratorul își asumă explicit perspectiva personală și subiectivă.

A doua marcă este verbele la imperfect cu valoare evocatoare: „știa”, „le-a trăit”, „existau în ea”, timpurile verbale sugerează o evocare afectivă, o reconstituire a trecutului din memorie, specific textului memorialistic.

3. Prezentați, în 30–50 de cuvinte, semnificația metaforei „bibliotecă vie” (4 puncte)

Metafora „bibliotecă vie” sugerează că bunica posedă o colecție vastă de povești și cunoaștere, simbolizată de rafturile pline, dar că această cunoaștere nu e inertă ca cea din cărți, ci activă, respirând, disponibilă mereu. Calificativul „vie” adaugă dimensiunea umanului și a autenticității: spre deosebire de o bibliotecă convențională, ea nu se închide, nu îmbătrânește și nu tace.

4. Prezentați, în 50 de cuvinte, relația dintre cei doi termeni ai antitezei implicite din text (4 puncte)

Textul construiește o antiteză implicită între cultura scrisă (cărțile, biblioteca convențională) și cultura orală (poveștile trăite, transmise prin viu grai). Naratorul nu le opune ca rivale, ci sugerează că bunica realizează sinteza: ea este o „bibliotecă vie”, adică deține bogăția culturii scrise, dar în forma sa mai caldă și mai umană, memorie trăită, nu informație stocată. Cultura orală e prezentată ca mai densă, mai autentică, mai durabilă.

5. Exprimați-vă punctul de vedere față de afirmația că poveștile trăite sunt mai valoroase decât cele citite (6 puncte)

Afirmația conține un adevăr important, dar formulat prea exclusivist. Poveștile trăite au o autenticitate incontestabilă: ele vin din experiența directă și transmit un tip de înțelepciune pe care nicio carte nu o poate oferi complet. Bunica din text nu citise despre durere, frică sau iubire, le trăise, și tocmai de aceea cuvintele ei aveau „o greutate” aparte.

Cu toate acestea, lecturile au o capacitate de extindere a experienței pe care viața singură nu o poate oferi. Un om nu poate trăi suficient de mult și de variat pentru a cunoaște toate formele de existență. Cărțile sunt instrumente de empatie transgenerațională și transculturală. O sinteză între cele două, cultura trăită și cea lectivă, este idealul formativ adevărat.

Subiectul al II-lea — Producerea textului / Analiză lingvistică

1. Precizați valoarea morfologică și funcția sintactică a cuvântului „adesea” din enunțul „Mă gândeam adesea că ea era o bibliotecă vie” (2 puncte)

Valoare morfologică: adverb de mod. Funcție sintactică: complement circumstanțial de mod, pe lângă verbul predicat „mă gândeam”.

2. Construiți un enunț în care cuvântul „rafturile” să fie folosit cu sens figurat (4 puncte)

Mintea lui era un raft dezordonat, cu amintiri uitate între frici vechi și vise neterminate.

3. Redactați un text de 150 de cuvinte despre rolul memoriei în construirea identității (10 puncte)

Identitatea unui om nu este altceva decât suma amintirilor pe care și le asumă ca ale sale. Nu ne amintim tot, nu am trăit tot cu aceeași intensitate, dar ceea ce reținem ne definește, mai mult decât orice act de voință conștientă.

Psihologii vorbesc despre „narativul identitar”: felul în care fiecare om își spune propria poveste, din copilărie până în prezent, cu protagoniști, conflicte și momente de revelație. Această poveste nu este o simplă înregistrare a faptelor, ci o selecție și o interpretare continuă. Schimbăm sensul amintirilor vechi în lumina experiențelor noi. Suntem niște autori perpetui ai propriei biografii.

Bunica din fragmentul de mai sus era un exemplu viu al acestei construcții identitare prin memorie: poveștile ei nu erau simple informații, ci straturi de experiență care îi dădeau greutate, profunzime și autenticitate. Fără memorie, nu există continuitate; fără continuitate, nu există identitate. A uita înseamnă, într-un sens foarte concret, a nu mai fi.

Subiectul al III-lea — Redactarea eseului

Cerință: Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte în care să prezinți particularitățile unui text poetic studiat, aparținând lui Tudor Arghezi.

Eseu: Particularitățile poeziei Testament de Tudor Arghezi

Testament de Tudor Arghezi, poezie care deschide volumul Cuvinte potrivite din 1927, este una dintre cele mai importante arte poetice din literatura română modernă. Textul definește viziunea lui Arghezi despre creație, despre rolul poetului și despre relația dintre artă și suferința umană.

O primă trăsătură care permite încadrarea în modernism este estetica urâtului, concepție teoretizată de Baudelaire și asumată explicit de Arghezi. Spre deosebire de poetica romantică, care căuta frumosul în natură și în ideal, Arghezi proclamă că materia brută a poeziei poate fi extrasă și din experiența durerii, a umilințelor și a muncii anonime. Cartea pe care o lasă fiului nu este rodul unor trăiri nobile, ci al suferinței acumulate de-a lungul generațiilor: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei și brazda-n călimară.” Imaginea sapei transformate în condei este emblematică: poezia se naște din munca umilă, din sudoare, din pământ, nu din inspirație celestă.

A doua trăsătură este caracterul de artă poetică al textului: el nu este doar un poem adresat unui fiu, ci o declarație de principii estetice și morale. Arghezi formulează explicit concepția sa despre rolul poeziei: cartea este o punte între trecut și prezent, între înaintași care au suferit anonim și generația care transformă această suferință în artă. Poetul se înțelege pe sine nu ca un ins privilegiat, ci ca un meșteșugar al cuvântului cu datoria de a da glas celor tăcuți: „Durerea noastră surdă și amară / O grămădii pe-o singură vioară.”

Un prim episod semnificativ este secvența evocării înaintașilor iobagi. Poetul descrie generații de oameni care au muncit pământul și au murit anonim, fără să lase nicio urmă. Cartea este simbolic moștenirea tuturor acestor vieți șterse: „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane, / Veninul strâns l-am preschimbat în miere.” Aceste versuri concentrează esența alchimiei argheziene: zdrenţele devin muguri, veninul devine miere, suferința devine poezie.

Al doilea episod este secvența definirii directe a cărții: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă.” Cartea nu este un monument, ci o treaptă pe care urmașul urcă mai departe. Arghezi nu se înțelege ca un creator absolut, ci ca o verigă într-un lanț de continuitate spirituală.

Din perspectiva structurii, poezia are strofe inegale, organizate în jurul alternanței dintre planul concret (munca, pământul, sapa) și planul abstract (arta, cuvântul, cartea). Această structură biplanară reflectă esența mesajului: poezia este locul în care concretul și abstractul se întâlnesc și se transformă.

Un element de limbaj definitoriu este îmbinarea registrelor stilistice contrastante: cuvinte din registrul popular și rural (sapă, brazdă, zdrențe, bici) coexistă cu termeni elevaţi (condei, oseminte, hrișov). Această coexistență a limbajelor altfel incompatibile este o inovație radicală și o expresie directă a esteticii urâtului: frumosul se naște din tensiunea dintre sublim și banal, dintre sfânt și ordinar.

În concluzie, Testament este o artă poetică de excepție, în care modernismul estetic se îmbină cu o profundă responsabilitate morală față de înaintași, demonstrând că poezia autentică nu fuge de realitatea dură, ci o transformă în frumusețe și în memorie.