Română BAC 2024, Sesiunea I

Subiectul I — Înțelegerea textului

Text-suport (fragment):

„Dimineața, când privesc cerul, mă gândesc că fericirea nu e nicăieri și că eu o caut în locul cel mai nepotrivit, înlăuntrul meu, acolo unde ea nu a locuit niciodată. Dar în clipa aceea o floare deschide un petală și totul se schimbă. Lumea există din nou.”

1. Explicați sensul expresiei „fericirea nu e nicăieri” (2 puncte)

Expresia sugerează că fericirea este o stare imposibil de localizat și de atins în mod definitiv. Negația absolutizantă „nicăieri” denotă o percepție pesimistă și o dezorientare profundă a eului liric sau a naratorului, care a căutat fericirea în interior, „înlăuntrul meu”, fără să o găsească. Sensul expresiei reflectă o criză existențială: absența unui centru fix al fericirii, care nu aparține nici lumii exterioare, nici celei interioare.

2. Precizați două caracteristici ale textului liric prezente în fragmentul dat (4 puncte)

O primă caracteristică este prezența eului liric, marcat prin pronumele la persoana I („mă gândesc”, „eu o caut”, „mă”). Eul liric nu este un narator obiectiv, ci o instanță care trăiește și reflectează la propria condiție.

A doua caracteristică este limbajul figurat, vizibil în personificarea implicită a florii, „deschide un petală”, care devine un simbol al speranței și al renașterii. Imaginea florală funcționează ca o revelație, un moment de epifanie care inversează starea de deznădejde.

3. Menționați tema principală a fragmentului și justificați cu o secvență textuală (4 puncte)

Tema principală este căutarea fericirii și fragilitatea speranței.

Justificare textuală: Secvența „eu o caut în locul cel mai nepotrivit, înlăuntrul meu” ilustrează o căutare eșuată și rătăcitoare. Contrastul dintre această stare inițială de deznădejde și finalul „Lumea există din nou” sugerează că fericirea nu e un adevăr constant, ci un moment fragil, precipitat de un detaliu mărunt, o floare.

4. Prezentați, în 50 de cuvinte, relația dintre imaginea de la început și imaginea de la final a textului (4 puncte)

La începutul fragmentului, eul liric se află într-o stare de dezorientare și tristețe, privind cerul și concluzionând că fericirea nu există. La final, o floare care înflorește produce o schimbare bruscă: „Lumea există din nou.” Relația este de contrast puternic: din absența sensului se ajunge la redescoperirea existenței, printr-un detaliu mic, aproape banal. Florarea unui singur petală devine un act revelator, o epifanie minimală care restabilește legătura cu lumea.

5. Prezentați, în 30–50 de cuvinte, o valoare culturală sau morală identificată în text (6 puncte)

O valoare prezentă în text este capacitatea de a găsi sens în lucruri mici. Fragmentul sugerează că fericirea nu este un scop grandios, ci se ascunde în detalii minore, o floare, o dimineață, un singur petală deschis. Aceasta este o valoare cultural-umanistă care îndeamnă la atenție și la prezență în fața lumii, în opoziție cu căutarea abstractă și dezorientată a sensului exclusiv în sine.

Subiectul al II-lea — Producerea textului / Analiză lingvistică

1. Precizați valoarea morfologică a cuvântului subliniat: „când privesc cerul” (2 puncte)

Conjuncție subordonatoare temporală, care introduce o propoziție circumstanțială de timp subordonată propoziției principale „mă gândesc că fericirea nu e nicăieri”.

2. Construiți câte un enunț în care cuvântul „floare” să fie folosit cu sens propriu și cu sens figurat (4 puncte)

• Sens propriu: Pe masă era o floare albă de iasomie, cu petalele răsfirate.
• Sens figurat: Copilul era floarea bucuriei în acea casă tristă, singurul motiv pentru care mama zâmbea.

3. Alcătuiți un text de 150 de cuvinte în care să prezentați rolul naturii în viața omului modern (10 puncte)

Omul modern trăiește, paradoxal, la cea mai mare distanță de natură din întreaga istorie a umanității. Orașele s-au transformat în carapace de sticlă și beton, ritmul vieții a eliminat pauzele de contemplație, iar natura a devenit, pentru mulți, un fundal de ecran de calculator sau o fotografie pe Instagram.

Cu toate acestea, natura continuă să exercite o influență profundă și necesară asupra psihicului uman. Cercetările în psihologia mediului demonstrează că expunerea la spații verzi reduce anxietatea, scade nivelul cortizolului și restaurează capacitatea de atenție. Un simplu parc urban, un copac, o floare pe un balcon pot face diferența dintre echilibru și burnout.

Fragmentul din textul-suport ilustrează tocmai această putere: o floare care deschide un petală poate restabili sensul existenței pentru un om aflat în criză. Natura nu salvează prin grandoare, ci prin prezență. Omul modern nu are nevoie de munte sau de mare pentru a se regăsi, ci are nevoie să privească.

Subiectul al III-lea — Redactarea eseului

Cerință: Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte în care să prezinți particularitățile unui roman studiat.

Eseu: Particularitățile romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, publicat în 1930, este un roman de referință al modernismului românesc interbelic, care marchează o ruptură esențială față de proza realistă tradițională. Prin adoptarea perspectivei narative subiective și prin analiza psihologică profundă, opera introduce în literatura română un tip nou de roman: romanul conștiinței.

O primă trăsătură definitorie este narațiunea la persoana întâi, realizată prin vocea lui Ștefan Gheorghidiu, personaj și narator simultan. Această alegere tehnică nu este neutră: ea implică o perspectivă fundamental limitată și subiectivă. Cititorul nu accesează niciodată realitatea obiectivă, ci exclusiv versiunea lui Gheorghidiu despre aceasta. Dacă Ela îl înșală sau nu rămâne, deliberat, o întrebare fără răspuns, pentru că Gheorghidiu însuși nu știe, iar naratorul nu intervine cu o perspectivă superioară. Aceasta este o opțiune estetică programatică, derivată din convingerea lui Camil Petrescu că orice cunoaștere este subiectivă și că literatura autentică nu poate pretinde obiectivitate.

A doua trăsătură esențială este structura bipartită a romanului, care suprapune două experiențe-limită: iubirea (prima parte) și războiul (a doua parte). Această juxtapunere nu este accidentală, ci simbolică: atât gelozia, cât și tranșeele sunt contexte care pun la încercare identitatea și luciditatea eului. Gheorghidiu traversează ambele experiențe cu aceeași hiperluciditate analitică, observând și interpretând fiecare detaliu cu o precizie care devine, paradoxal, sursă de suferință.

Un prim episod semnificativ este scena petrecerilor la Câmpulung, în care Gheorghidiu construiește, din gesturi ambigue ale Elei față de Grigoriade, edificiul geloziei sale. Episodul ilustrează mecanismul central al romanului: realitatea exterioară devine pretextul unui interogatoriu interior nesfârșit, în care nimic nu e cert și totul poate fi reinterpretat.

Al doilea episod este secvența luptelor de pe front, în care Gheorghidiu trăiește oroarea morții cu aceeași detașare analitică. Moartea camarazilor, absurditatea ordinelor, frica și curajul alternând haotic, toate sunt înregistrate cu o precizie clinică. Episodul confirmă că pentru Gheorghidiu nu există experiențe care să suspende funcționarea conștiinței: el observă și analizează chiar și în tranșee.

Din perspectiva structurii, romanul funcționează ca un jurnal al conștiinței, în care cronologia exterioară este perturbată constant de analepsele și digresiunile naratorului. Această structură temporală fluidă mimează funcționarea memoriei afective, moștenind tehnica proustiană și conferind operei o coerență psihologică.

Un element de stil definitoriu este discursul interior analitic, marca stilistică a prozei lui Camil Petrescu. Gheorghidiu nu relatează, ci analizează în timp ce relatează. Fiecare sentiment este supus imediat disecției intelectuale, fiecare situație e deconstruită în interpretări posibile. Această permanentă dublare a trăirii cu analiza ei conferă romanului o tensiune intelectuală și emoțională simultane.

În concluzie, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război rămâne un roman modernist de referință, în care Camil Petrescu demonstrează că singura autenticitate literară posibilă este aceea a conștiinței care se explorează pe sine, cu toată luciditatea și toată suferința pe care această explorare o implică.